Scăpam de la serviciu la ora 21.50. Nu stăteam nicio
secundă peste program. Luam 336-le de peste drum de clădirea Gema. De
obicei venea repede, altădată nimeream tocmai când pleca din stație și
trebuia să mai aștept câteva minute. Tropăiam din cauza asta. Mă rugam
ca șoferul să conducă repede, mă rugam pentru verde la toate
semafoarele. Ajungeam la Rosetti, coboram val vârtej și ca un veritabil
cabrat, galopam până la destinație. Dădeam beep dinainte ca să coboare.
Stăteam 5 minute împreună, în cele mai fericite cazuri ajungeam și la
15. Nu făceam nimic. Nu ne sărutam, nici măcar pe buze. Vorbeam. Ce am
mai făcut în ultimele 24 de ore. Iar la sfârșit, un îmbrățăuș. De atât
era nevoie. După care galopam din nou până în stație la Rosetti ca să
prind ultimul 601. Până la capăt de linie rămâneam singur. Șoferii deja
mă cunoșteau și mă lăsau mai aproape de cămin în drum spre depou. Acest
minuțios orar a durat câteva săptpmâni. Dar acele 5-15 minute pentru
mine erau ambrozie, apă vie. Restul era într-adevăr praf.
Ieri, 24.05, am făcut 2 ani împreună, chiar dacă
ultimul a fost oarecum inexistent. Îl vom recupera. Dar am fost unul
pentru celălalt. Încă suntem. Mereu vom fi. Mâine 26.05, Cactus (aka Adriana) împlinește 23 de ani. Iar eu sunt în București. Pentru o perioadă scurtă, dar sunt. Deci, aici nu voi fi.
Vă doresc să fiți tot atât de fericiți pe cât sunt eu când orbitez în jurul iubitei mele. Simplu!
