Imaginea din oglinda

In fiecare dimineata obisnuiesc sa ma rad in baie, in fata oglinzii, asa cum fac si-n dimineata aceasta. Ciudat, astazi, nu recunosc imaginea aceea din oglinda, care nu numai ca nu seamana cu mine (desi ar trebui!), dar degaja un aer nesuferit ( o superioritate distanta), greu de suportat. Imi vad, in continuare, de treaba, incercind s-o ignor, dar nu reusesc decit sa ma holbez si mai intrigat la ea si sa ma intreb de unde a aparut.

Intorc capul sa vad daca nu este cineva in spatele meu, apoi revin (aproape rusinat), intelegind ca lucru acesta era imposibil. Locuiesc singur (nici n-ar exista loc pentru mai multi!), n-am prieteni atit de apropiati, care sa-si permita asemenea glume. Inseamna ca trebuie sa fiu eu, cel dinlauntru, cel care imi controleaza viata din interior si care ia decizii inainte sa apuc sa le iau eu. Izbucnesc in ris ( de propria-mi spaima ), revazindu-l tot acolo, in spatele oglinzii, cu privirea aceea rece, acuzatoare, zimbind scarcastic (habar n-am de ce!), incercind sa ma intimideze. Brusc simt ca se rupe ceva in mine, ca ma enervez si lovesc cu pumnul in oglinda, care ramine la locul ei, dar care se fisureaza, multiplicind imaginea aceea stranie in alte zeci de imagini deformate, caraghioase (estompindu-i zimbetul, slutindu-l!).

Asa cum arata, imagine din oglinda mi se pare (dintr-o data) ceva mai de treaba, mai umana, ba chiar comica pe undeva, lucru care ma face s-o privesc cu mai multa ingaduinta. In fond, sint tot eu!